”Rătăcind” pe-un ”Colț de Raiuri”

Dintr-un sat, uitat de șansă, Un alt biet, ”sărman-de-munte”, A pășit, cu jalea-n traistă, Pe a vieți-ngustă punte, Drumul rătăcea aiurea, Ca un om ieșit din Cale, Ce se-mpiedică de toate, Și se duce… tot la vale.

Râpe mici, ”îmbujorate” De un lut clisos și dens, Sfârtecau panta lălâie, Lăbărțată fără sens. Rădăcini îmbârligate, Ca și vorba omului, Se iveau goale din maluri, În foșnetul fagului. Trunchiuri plumburii, ca Cerul, Frunza-și clătinau în cânt, Ca un vaiet viu de valuri, Vag în vuietul de vânt. Brazi înalți, sfinte coloane, Presărau tămâie-n jur, Și-n pastelul de culoare, Revărsau un verde pur. Jos, prin matca-abia zărită, Printre stânci, ca blestemat, Cuteza, un fir de apă, Loc să-și facă-ncrâncenat. Când să treacă de-o potecă, S-a lovit de un pietroi, Și-n cascada de o șchioapă, Se certa cu-n vrăbioi. Pestrițatu-n gura mare, Penele-și spăla de zor, Și chema, plin de-ncântare, Și suratele în zbor. Brusc, tăcerea se-nfioară De un scrâșnet dur de pas. Umbra liniștii se-așterne, Peste-a păsărilor glas. Era doar munteanul nostru, Dacă vrei ca să asculți, ”Rătăcind” pe-un ”colț de raiuri”, Cu prea mulți copii desculți.