Seara de toamnă

i.a. Norii și-au pierdut mânia Tunătoare, de prin vară. Rătăceau, precum femeia Dup-o vorbă de ocară. Soarele, fudul odată, O cam ”flendurea” pe sus. Cu văpaia ”răsuflată”, Chiar părea că e cam ”dus”. Cerul, moleșit ca lumea, Cu azurul ofilit, Părea, parcă, că se-apleacă, Spre pământul potolit. Doar în zări, îmbrățișarea Celor doi îndrăgostiți, Strălucea, cam ca iubirea Unor tineri despărțiți. Lin, cu ”calmul bunăstării”, Fără-a se grăbi de loc, Trecea pragul înserării, Noaptea, invitând la ”joc”. În abisul de ”dincolo”, Ca speranța-n lung tunel, Clipocea micuțul, solo, Ca Luceafăr, sau ca El. În tenebrele frustrate, Ce pământul copleșeau, Se-aprindeau alte steluțe, Ce, tot Ceru-l răvășeau. Cu cel spirit al dreptății, De care-s ades atins, Am rostit, cu încântare: -Brav-o Seară, ai învins!

Ce mult frumos e-n jurul nostru, Și ce puțin îl prețuim. Uităm adesea, din păcate, Ca și-altceva, să ne dorim.