Și ”suflete” cad

-noapte de august-

Pe drumuri bătute De ciute cărunte, Tăcerea-i deplină, Sub luna divină. Din stele curg lacrimi, Ca arse de patimi, Și sfârtecă Ceruri, Cu urme de zboruri. E august, și-i noapte, Iar ”Calea de lapte”, Ca râu, parcă viu, Se pierde-n pustiu. Din locuri vecine Cu neagra genune, Scântei de lumină, Pornite-s să vină. Încearcă, în salbe, Cu forțe prea slabe, Să-nvingă neantul… Urmează un altul. În valuri, lumina, Se-ndreaptă spre tina Ce-un glob încropește, Și geme… trăiește. Feștile de suflet, Sătule de umblet, În munții de piatră, Se-ntorc, iar, la vatră. Pământul le-așterne, Mici lacuri, ca perne, Și, pat pentru prunci, Le face din stânci. Ca fulgere stinse Din vieți, la piept strânse, Reflexe de stele, Răzbat, lin, din ele. În unde se zbate Vecia din noapte, Și Timpul nestins, De om, ieri, aprins. În flacăra vremii Se strâng lungi milenii, Ca soli mici de foc, Ce ”spun” de ”alt loc”. Acolo-s strămoșii? Vor fi și nepoții? E-un Rai, sau un Iad? Și stele tot cad… (fiecare stea este un suflet ”plecat”)