Spre ultimul somn

Lumina mocnește în ploaia ”tocită”. Se scurge durerea în lumea pocită. Privirea se pierde în zid nevăzut. Speranța-i deșartă în om decăzut. Tăcerea-nfioară și liniștea seacă. Așteaptă Vecia, uitarea să-i treacă. Origini incerte, au vise de Domn. Se-abate menirea, spre ultimul somn.