Tăcerea-ngenunchiată

Pe malul lacului privesc Tăcere-ngenunchiată, Și-ascult, cum lacrimi verzi jelesc, Lumina-njunghiată.

Ca umbre sfâșiate de tristețe, Uscate ramuri, viața le doboară, Și-n sfârtecatul loc, de văi celeste, O șoaptă de final, din Cer coboară. Pe câmp se scurg uitările depline, Printre ciulinii gliei deșănțate, Da-n vaietul ce mintea îl percepe, Se simte vag, speranța dezlânată. E noapte și în frigul de sub stele, Mici pâlpâiri se zbat, fără să plângă, Și-n freamăt surd, ca de nădejde stinsă, Încearcă viața-n jurul lor, să se strângă.