Un nărav ”urât”

Despre adevăruri, Tunse, sau oloage, Am tot scris odată… N-aveam multe doage. Cam ca Diogene, Plimbam lumânarea; Îmi plăcea lumina Și, la chip, schimbarea. Revenind la lume, Stând în ea, mă rog, M-au furat lungi ”rândur”, În al vieții drog: Șirul cu mâncare Și cu băutură, Cel pentru un nume, Plin de-nvățătură; Rându-n sus, pe trepte, Cu orgoliu-n spate, Plin de demnitate, Atât cât se poate. La avere, coada Era mult prea mare; Aveam, din păcate, Bunul simț, ca stare. Unul după altul, În pas de paradă, Tropăiam alene, Ca învinși, ca pradă. Viața-i o Natură Acră, scrisă-n legi. Cu smântână, vinul, Nu poți ca să-l dregi. Tot așa și scrisul E-un nărav ”urât”. De ce să-l ”citească”? Ca să-i stea în gât?…