Urma de Destin

Ca mai toată lumea, Mi-am luat un tablou; Priveam sărăcia, Ca un frate bou. Agățat în cuiul Cu prea multe pofte, L-am vopsit în negru, Ca pe alte culte. Poate din greșeală, Sau în mod voit, O pată deschisă, Pe el s-a ivit. Semăna cu-o Viață, Dar confuză rău, Atârnând de-o ață, Cu-n picior în hău. Privit dintr-o parte, Căci ramă n-avea, Chiar părea că-i Moartea Ce se tot lățea. Dar revin la umbra Ce se-nfiripa; Atrăgea lumina, Dar o îngropa. Am privit în spate; Viață? Chiar nimic. Nici măcar o urmă, Ca să pot s-o stric. Intrigat, vezi bine, Că nu mă pricep, Cam cu disperare, Vieții-am dat un cep. Cu o lumânare, Am privit prin el. Ce scofală mare… Am văzut nițel. Părea Viitorul, Plin cu ”niscai-ce”, Sau poate Trecutul, Tot cu ”oareș-ce”. Nu vedeam ideea; Forma, nici atât. M-apucase jalea, De-atât ”ne-putut”. Am rămas cu pânza Găurită fin. Sugera o vagă Urmă de Destin. M-am gândit la găuri: Multe mai pot da. Ce de mai Destine… Bine mi-ar mai sta. A rămas acolo, Negru, atârnat, Cu-n punct, pal, în centru, Mic, neânsemnat.