Dac-ar fi un Dumnezeu

Dac-ar fi un Dumnezeu, Pentru fiecare, Cred c-ar obosii trăgând, La prea-pline care. Pline de ”Mai vreau, că n-am”, Și de pofte-ncinse, Cu minuni făcute-n lanț Printre rude ”stinse”. Dacă El s-ar răzvrătii, Sictirit de semeni, I-ar lăsa să-mpingă ei Soarta, ca bravi ”nimeni”. Și-au ”croit-o” cum au vrut: Goală de rușine, Cu obrazul fețe mii, False și străine. Fără adevăr, de spus, Doar o dată-n viață, Clar minciuna-a devenit Un idol de piață. Rugile-au șoptit ades: ”Dă-mi”! sau ”Fă-mă Doamne”! Clopotul, la fier l-au luat; Toaca, pentru lemne. Din biserică-au făcut Sursă de avere, Și-n sărmani, ei au văzut, Stupi prea plini cu miere. Decât mult, mai rar, odată, Mai bine mereu, oricât, Și-n cuvinte grohăite, Gura-au preschimbat-o-n rât. Și așa-au putut să scurme Pentru-n ban, pentru un pai, Nu speranță-n balta viații, Ci recolta ”lor”… O, vai! ”Lor”, pierduții în pustiul Țării de nevoi și chin, Ce-n zadar udă cu lacrimi, Câmpul de morminte plin. Dac-ar fi avut strămoșii, Doar un Dumnezeu, și ei, Poate-am fi avut, noi, astăzi, Oameni-Dumnezei, nu zmei. Zmei, cu platoșe de-aramă, De argint, sau aur pur, Puși și ridicați în slavă, Pe Pământ, nu-n Cerul dur. Dur, că i-a uitat pe oameni… Sau i-a izgonit, vă cred. Dar atunci, cum poate Domnul Să îi ierte, când nu cred. Vreți cam multe. Nu se poate! Iadul ar pierii și el. Cel sus-pus nu-i ”domn” pe bune, Pentru că e cam mișel. Mult? Puțin? În fiecare, Zace flacăra cu spini. E coroana închinării, Oferită de-un Divin. Închinare către bunuri…? Sau cu chipul către Cer…? Închinare-n fața faptei…? Sau în ceruri ce nu pier…?