Doi... doi

Trec căruțe-n sparte tonuri, Dinspre-un „unde”, către-un „când”. Doi țărani, cu fețe arse, Se răstesc la zei… în gând. Dumnezeiii lor… sau poate, Numai unul dintre ei, I-a uitat legați de glia, Ce îți ia , nu-ți dă, ce vrei. Osândiți să poarte jugul La un car de vieți-copii, Rumegă-n zadar silabe, Duși, cu vorba în pustii. Vatra satului… e stinsă. Pier bătrâni, pleacă copii. Jalea-n cântec se prelinge, Trist în nopțile târzii. Veselia e cu toane. Mahmureala e de soi. Doi țărani opresc la crâșmă, Și rămân, în drum, doi boi. Resemnați, ca animalul, Ce-a crezut în om-stăpân, Nu se-așteaptă la vre-o bere… Poate-poate-un braț de fân. Timpul trece, și speranța Li se scurge-ncet din bot, Și, gândind fără cuvinte, Doar un muget trist mai scot. Încălziți cu băutura, Ce „tărie” o numesc, Doi, cu vocile-ascuțite, Sus în car se opintesc. Patru ochi, parcă în lacrimi, Se întorc spre drumul lung. Sunt doar boi. Ce-aveți cu mine. Animalele nu plâng?