El, Omenirea

Blând, cu chipul luminat, De-o lăuntrică trăire, L-am visat și L-am iertat: El, ca Omenire. El ne-a vrut sărmani și goi, Fără buzunare. Dacă n-am mai aduna, Prunci am fi sub soare. Prunc, în sensul de „curat”, Fără de păcate. N-am ucide să avem Aur în palate. Nici biserici nu ar fi Pentru „închinare”. Ne-am ruga, în suflet, puri, Singuri, lâng-o floare. Căci ar fi, cu siguanță, O Natură vie, Și-am vorbi cu pomi și păsări, Frați într-u vecie. Inimile-ar fi de aur, Nu în sensul de bogat. Sufletele, în iubire, L-ar slăvii, ca niciodat. Și atunci, cu siguranță, Să ne uite n-ar putea. Fiica Lui e Omenirea, Cu mulții Fii, pe Calea grea.