Firul vieții

Drumurile se-nfășoară Într-un ghem anost. Firul vieții le-nsoțește, Cu și fără rost. Mi-am făcut un țel, din muilte… Le-am pierdut pe rând. Lacrimile sunt cuvinte… Picură în gând. Șoaptele se-aud în noapte Țipete de zi. Faptele sunt resemnate… A nu fii? A fii?… Neputința naște monștrii, Des la zar jucați. Ea crează dependență Și ”eroi stricați”. Am tăcut, când Amăgirea, Ochii mi-i-a luat, Și am plâns, când Fericirea, Mi-a plecat din ”pat”. Am glumit privind Dezastrul Viselor de ieri. Orele le-am spart în Clipe… Ierni sunt, fără Veri. Nu am râs de Bunătate; Am cinstit-o chiar, Dar Iubirea-am regăsit-o, Din păcate rar. Munții zilelor banale I-am bătut ades, Dar când oboseam în Cale, Duceam dor de șes. Anii au trecut, și scopul, De a fi în zbor, S-a pierdut printre ruine… Nu mai sunt decor. Răstignită-n Poarta Vieții, În cuie de legi, Ai văzut și tu Dreptatea… Nu mai poți să negi. Poate ai tăcut, ca mine, Poate chiar ai plâns. Ca un jar mă arde vina… Focul nu e stins. Fără voie-n vina Sorții, De a accepta, Am decis încă odată: Mă voi răscula. Cât și cum, e întrebarea, Cu-n incert răspuns. Vor afla nepoții poate, Unde am ajuns. Vorbe-flăcări, înroșite, De prea mult drispreț, Nu vor fi, ca înainte, Doar un țel ”măreț”. Din păcate, Iadul-faptă, În zâmbet soios, Tot incită omenirea, ”Moartă” dup-un ”os”.