Floarea de Colț

Stelele răsar pe munte, Sus, pe piscuri îndrăznețe, Și sărută, cu iubire, Floarea plină de tristețe. Alungată-n noaptea nunții, Rochia de mireasă-și poartă. Nu și-a părăsit iubitul; Sunt legați de-aceeași soartă. Munți, cu fii măreți de steiuri, Noră-au vrut-o, pe vecie. Ea a coborât din ceruri, Pentru ei, blândă soție. Instabili, ca toți bărbații Cu iubita la picioare, Ei s-au plâns că e prea mică Și anostă la culoare. A rămas totuși acolo; Floare pe inel de sânge, Diamant de suferință, Ce-n cristal de rouă plânge. Fără dragoste, ca omul, Ce se pierde-n loc stingher, Ea, Crăiasa Întristării. A urcat mai sus, spre Cer. Stânca, înroșită-n fierul Ce pe Cale va ucide, Și-a plecat cu grijă trupul Și la pieptu-i o ascunde. Nu se-aseamănă cu frații Urâcioși, crescuți la poale. Ea e singură, în nouri, Cu prieten mușchiul moale. A găsit acolo soțul Ce-o iubește și-o adoră. Am văzut-o ieri, pe seară… Cu o fiică… și o soră.