Florile și munții

Mă plimbam, târziu, pe seară, Printre flori și le vorbeam. Ascultau înmărmurite, Despre munți când povesteam. Le spuneam de orizonturi Ce se pierd în depărtări, Despre nori, pe care creste, Îi puneau la cingători. Fremătau înfiorate, Strâns legate de pământ, Și visau la stânci semețe Ce se pierd în cerul sfânt. Un bujor, mai roz ca viața Spălacită de dureri, Și-a plecat în jos privirea, Trist, mai trist ca-n alte seri. Trandafiri suavi, cu spinii Îndârjiți pe orișicine, Murmurau printre petale: ”De ce viața-n loc ne ține”? Alte flori, icnind, din tină, Înglodate-n datorii, Se-nălțau greu spre Lumină, Prin prunci mici, boboci, dar vii. S-au privit cu încântare. Ele între ele, zău. Mă gândeam, că-am spus cam multe, Și-am fost, fără vină, rău. Munții-îndrăgeam, cu mintea, C-am crescut în sânul lor. Dar grădina pastelată, Era suflet, plin de dor.