Geamătul tăcerii

-cățelandrul-

L-am văzut pe seară, parcă lăcrimând. Mi-a ieșit în față, trist și șchiopătând.

-Ce-i cu tine Boby? Iarăși te-ai bătut? Mi-a întins lăbuța, chiar de l-a durut. I-am palpat-o- ndată: -Osul pare rupt. Ai umblat aiurea. -Doar la cel avut. -Știi că nu suportă, La alții să dea. -Are-o cățelușă… Icoană părea. -Și atunci piciorul? Cum de l-ai lovit? -M-a izbit cu sapa, Când ne-a izgonit. Mă întreb, îmi spune, Potaia gemând, De ce voi, stăpânii, Dați în cel plăpând? Tu spuneai că mila, Nu-i doar un cuvânt. De-i din Cer căzută, Moare pe Pământ?

L-am privit, ca om, Lăcrimând aiurea. Mi-am întors privirea. Gemea și tăcerea.