În arșița dintre milenii

Din piatră focul vieți-am smuls Și-am pârjolit păduri străbune, Iar munții sfinți noi i-am topit, În fiare crunte și nebune, Și tot la fel am devenit, În arșița dintre milenii. Pe calea scurtă, dintre om Și ce n-a fost în el să fie, Speranța-n cer s-a irosit, Și-n goana surdă spre vecie, Mereu tot singur s-a trezit, În arșița dintre milenii. Cuvinte searbăde-ncropite Din guturale slove sparte, Cerșeau în imn de „numai noi”, Urgii de plâns, armate moarte, Și-n glie se-afundau cernite ploi, În arșița dintre milenii. Când umbre am făcut, din plin, Și din părinți și din icoane, Ne-am regăsit, ca morții goi, Cu suflete trecute-n stane, De piatră înghețate-n sloi, În arșița dintre milenii.