În blestem, să ne ierți

Pierdută în marea lăptoasă, Ce-n viscol își află temei, Pictura de case abstractă, Ascunde prea mici Dumnezei. Soldații de trunchiuri uscate, Cu crengi răscolite mereu, Străpung neființa de vată, În scrâșnet și scâncet; e greu. Uitate sub Cerul, ce poate, Există pe sus, undeva, Plăpândele pete de case, Ascund trist în ele ”Ceva”. Vag, fumul ce iese pe coșuri, Sfrijit și cu țelul răpus, Îngână un cântec de viață. Nu mult, doar puțin, că s-a dus. Ferestre, cu fețe de abur, Prin pâclă cu teamă privesc. O candelă-și stinge suflarea, Dar oamenii „încă” trăiesc. E-un ”încă” cu margini zimțate, Sau rupte, sau șterse, cum vreți, Ca vocea pierdută a mamei: ”O Doamne-n blestem, să ne ierți!”