În umbra frumuseții

În umbra frumuseții, În pragul dimineții, M-opresc ades din cale, Și îi ”admir”, cu jale. Sunt rătăciții sorții, Prieteni buni ai morții, Copii născuți să geamă, Hrăniți, de mici, cu teamă. Ei ziua-o văd ca noapte; Coșmaruri stau în fapte. Nevoia-i numai vrere, Secată de putere. Când vor ceva, sărmanii, Că ăștia-s ei, țăranii, Li se oferă-n ceață, Doar o fantomă-viață. O văd ca Luna-n unde, Și-ncearcă-n van a prinde, Lucirea dintre ape, Icnind, tot dând la sape. Pământul sec le-oferă O viață pur-mizeră, Iar seceta, când ”bate”, Potecă e, spre moarte. În umbra frumuseții, Din om, și nu a vieții, Se-adună vise stinse, Și ani, și plete ninse. O rugă, către ceruri, Se-nalță printre nouri De zmog și rea-voință, Ca palidă credință. S-au șubrezit în veacuri, Cu țări închise-n țarcuri, Când le-a impus, sub cruce, Golgote-vieți să urce. Născuți în umbra sorții, Ostateci blânzi ai morții, Bătrâni se sting în case, Cu piele doar, și oase. Când sunt flămânzi, și ruga, Se pierde-n van în strunga Cu miei visând la Paște… Să creadă?… Cin-mai poate?…