Într-un Cer

Într-un Cer, pe care, unii nu-l acceptă, Se-odihnea Speranța, palidă, ascetă. Adulată-n glie, de la mic la mare, Se-ntreba uimită: ”Chiar vor doar mâncare”? Îi vedea pe ”fugă”; ”oameni-buzunare”. Pețuiau doar bunul, vieții muritoare. O rugau în transă, să le dea ce vor: Bunuri cât mai multe… și-o făceau în cor. Rar, când, de vecernii, clopote plângeau, Prea puțini din oameni, Cerul îl slăveau. Ea le oferise, lor, celor puțini, Mult din Veșnicie, într-un veac cu spini. Răstigniți de lege, pe o cruce-casă, Își purtau coroana, de ciulini, aleasă. Trupuri fără nume, prin viață treceau. Undeva, în ele, suflete gemeau. Fără glas să strige la cei răi: ”Mișei”, O rugau să vină, iarăși printre ei. Dintr-un cer, pe care, ea-l iubea nespus, Mai zâmbea Speranța, palidă-n apus. O știam acolo, ca un dat divin, Și-i șopteam, din suflet: ”O, mai stai, căci vin!”