Întristarea Nopții

Vraja Nopții se destramă, Arsă-n zorii cruzi, de jar. Feeria de lumină O imploră în zadar: -O, mai stai! Ești minunată! Împreună suntem Rai. În contraste stă splendoarea. O, mai stai! Dar nu poți! Vai! Alungată cu iubire, De-un azur înlăcrimat, Ea se pierde în lumină. Soarele, ea l-a iertat. Cât ar vrea, ca împreună, Să rămân-o clipă doar. Luna să i-o dea ca soață, Stelele ca fiice-n dar. Cât ar da, să înfășoare Razele-n fuior de foc, Și-o cunună de safire, Lui să-i dea, să pună-n loc. Ce n-ar da, ca el, iubitul, Ce-o străpunge nemilos, Să rămână doar o seară, Doar cu ea, pe-un cer frumos. Ca o fiică urgisită De un tată mânios, Ea îl scuză înc-o dată, Și-l slăvește-n gând, pios. Știe că veni-va vremea, Când ea singură va fi. El va pierde-atunci, în noapte, Ultima lui clipă-zi. Negurile întristării, O cuprind de pe acum. Ca și omul, poate-poate, Va renaște-n ”cap de drum”. Cu speranța răstignită, De vii fulgere de foc, Se retrage-ntunecată, În Neantul-tată-loc.