Neputință

Cerul pare supărat: Bombăne întruna. Vântul geme-năbușit. Ponosită-i Luna. Stele ce-apar, și pier, Ca în neființă. Umbre lungi, dreptul își cer. Prinse-n neputință. Oamenii se pierd pe drum, De nimic în stare. Câinii latră a alean, Un șir mic de care. În ilogica de timp, Spart, cu ore-n clipe, Mă ”trezesc” c-am ațipit În freamăt de ape. Ochii-s rătăciți în vis, Doritori să vadă. Mă îngroapă în culori, Curcubeu-n cadă. Cu voința fără sens, Soră-a neputinței, Mă tot pierd în focul dens, Fiu al ignoranței. Că nu pot, nu e nimic. Nu știu nici atâta. Nu îmi pasă că exist, Zburdă-n jur Urâta. În Vecia prinsă-n joc, Moartea nu-i stăpână. Fără noțiunea loc, Se țin strânsnde mână. Mă provoacă, să le strâng, Doar o dată-n brațe… Nu-nțeleg, dar ele plâng… Lacrimi curg pe fețe. Poate, ne-ar dori să fim, „Trăitori” în moarte, Să ne „simtă”-n ele vii… Pentru … „mai departe”.