Satul supărat

Pierdut printre „morminte”, Ce case le numesc, Săteni-și „bagă viața”, Pe unde nimeresc. Treziți, de dimineață. De burta care geme, Se-ndreaptă-ncet spre crâșmă, Convinși „că ies în lume”. E iarnă iar, și ziua Se stinge scurt în seară. Pe câmp sticlește ghiața, Iar grâul stă să moară. Prea multe, în ogradă, Ori n-au, ori n-au ce face. Femeia ține casa. Bărbatul bea, și tace. Mahmuri, cu „capsa pusă”, Încep în silă ziua, Și-mbolnăviți de lene, Tot bat, cu apă, piua. Spre seară, supărarea, Se stinge cu „tărie”. Nevasta e iertată: „Hai ia și tu Mărie”! Târziu, când pe afară, Doar geru calea-aține, O umbră se strecoară, Spre un „pustiu de bine”.

E oare vina Sorții, Că i-a adus în stare, Să ceară de la viață Doar „pofte” și mâncare?