Seara pe lac

Trestiile se-nfioară. Vântul le răsfiră-n joacă. Apa scurmă vag pământul. Sus, în sat, bate o toacă. Lacul se întinde tainic, ca un Cer pătruns de jale. Seara culcă trupul zilei. Stele vagi roiesc pe Cale. Dinspre Nord, spre Sud, se-ntinde o Lactee-n Infinit. Doar visarea o străbate, într-un sens nedefinit. În sclipiri de astre ”crude”, valuri mici se ”rățoiesc”. Vântul le provoacă-ntr-una; ca să fugă, nu-ndrăznesc. -Suteți mărunțele umbre, pe un luciu nefiresc, Ce vă ține-ncătușate, în conceptu-i bătrânesc. Voi, ca tinere crăiese, diademe-aveți în păr. Depărtarea vă sfidează. Dacă vreți, vă iau în zbor. În zadar săreau nebune, în mici stropi, reci, străvezii. Valul le făcea mărgele… sfere mici, dar parcă vii. -Ești un rău! Ne minți haine! N-ai putere să ne iei. Și… ești slab; o adiere… Sau, să credem că nu vrei?… Înțelept, ca cel ce-n viață, locuri multe a văzut, S-a oprit, să le explice, de ce ele au căzut. În vârtejuri controlate, el le-a ridicat puțin. Le-a lăsat apoi cu ”mama”… Cu al Lacului destin. -Voi sunteți un ”Tot”, și Totul, este-un ”El”, doar întregit. Tot așa, în lume, Omul, singur nu ar fi trăit. (Fără El, e rătăcit) În unire și credința, că ai tăi, cu tine sunt, Veți simți, mereu, că viața, este-un dar… sublim și sfânt.