Singur el, singură ea

Sus, pe cer, apare Luna, Dintr-un nor pierdut de vânt. Lacrimi de lumină, frânte, Plâng pe harfa lumi-un cânt. E durerea-Nsinguratei, Rătăcind printre străini. E tristețea Nevăzutei, Singure printre haini. Norul o încurcă-n note, Răsfirat, sau dens, nebun. Razele se pierd în șoapte… Pe Pământ piere-un străbun. A trăit „de azi pe mâine”, Ca mai toți cei urgisiți. I-au plecat copii din țară… De nepoți, n-a auzit. Slab, sub Luna-nsingurată, Și mai singur, el s-a „stins”. Semenii l-au dus la groapă… O vecină… chiar a plâns.