Steaua... de Crăciun

„Steaua sus răsare…” E-nceput de cânt. În iarna de ghiață, Pământul e sfânt. Într-o iesle mică, Undeva, cândva, A-nceput „morala”, Să-nsemne ceva. Mulți n-au înțeles-o, Sau n-au vrut să vrea. În balanța sorții, Era mult prea grea. Binele, pe ducă, Cu Mila, la fel, Au găsit speranță Într-un prunc, în El.

„Steaua sus răsare…” S-au mirat și ei. Glasu-i singuratic Se răstea la zei.

Mai apoi, în oameni, Chiar de nu erau, A „lovit” cu pilde, Ce-n vorbe-nfloreau. Greu, ca orice lucru Bun, ce crește-n chin, A-ncolțit iubirea Într-un El divin. Au trecut milenii, Să vedem noi azi, Steaua cum răsare… Liberi… printre brazi. Să putem, copiii, Să-i creștem cu flori Răsădite-n suflet, Într-un veac, cu zori. Să putem, la mame, Să le spunem: „Mamă!” Și nu în uitare, Poza-n cruci… să geamă.