Vraja albă

Ninge iar. E uimitor! „Vorba” e puțină. O pictură ar putea, Timpu-n loc să-l țină. Feerie? E puțin Spus, căci mi se pare, Că eternul Paradis Ne scaldă-n splendoare. Într-un zbor de stele reci, Cam haotici în plăceri, Fulgii dalbi se strâng perechi, Și îmbie la tăceri. Nonșalant, nerușinat, Vântul îi tot ia pe sus, Și-i tot „freacă” ne-ncetat, Cam aiurea, că-i cam dus. Instabil, ca toți ca el, Ca să cadă-i lasă-apoi, Peste case, peste pomi, Pline ele, și ei goi. Într-un colț uitat, de sat, Vraja albă s-a întins. Doar doi tineri se mai „ceartă”: -Fugi de-aici! Ba stai! Te-am prins.