Alandala-n Strop de Rai

Rupt de oameni, cu o vină, Beau otrvă; cupa plină. Apuc Viața, cam de coadă. Mârâie; e o dovadă. Îmi rânjește, scurt, colțoasă. E o Doamnă; cert bățoasă. Alintată, nu-mi dă pace Și, la rugă, mută, tace. Nu mă-ncântă, cu iubire, Că-i lipsită, de simțire. O iau, cică, pe făraș, Cu miștoul, de oraș. Crede încă, că, la țară, Vorba-i scumpă… la ocară. Mă dă gata, cu o glumă, Cum că lumea-i, încă bună. Dar, fudulă, cum îi place, Cam, de ”capuri”, își cam face. Dar, în ”fonduri”, că-s mai multe, E ca dogma, prinsă-n culte. Cult de câmpuri, părăsite, Cu recolte, urgisite, Cult de ură, nu cultură, Și de ce-i, băgat în gură. Cult de eu, și numai eu, Cum a fost, la noi, mereu. Sau de vile, lăfăite, Peste cociobe lihnite. Și de crâșme, îndopate, Cu săteni, cam fără carte. Ce într-una dau cu gura, Când îi ”udă”, băutura, Amintind de sfinții ”sfinți”, Când alcoolul, urcă-n minți, Până clopotul, lung bate Și coliva-o scot, din spate, C-alandala, mergând totul, Chiar și Moartea, ia cu lotul.

Deci, la noi, e-un strop de Rai, Scufunfat în Iadul-Trai…