Amprenta de cruce

Sfârșitul e-n roua privirii Și-n ramuri uscate-agățat. Un corb îi vestește sosirea, Pe-un ciot, un vechi plop, cocoțat. Pe drumul ce duce-n neșansă, Convoiul se-ntinde tăcut. Picioarele scurmă în colbul, De om, din trăire, făcut. Din zarea aprinsă de soare, Pe pete de-azur vicios, O umbră de nor se strecoară, Tot linsă de-un vânt pofticios. În liniștea stoarsă de viață, Întinsă pe crudul pământ, Un dangăt de fier înfioară, Ca semn c-au ”sădit” alt mormânt. E ziua în care Nimicul, Avid de a fi îndopat, Își pune amprenta de cruce, Pe locul, recent, astupat. Ascuns, un copil se închină, Și-n sensul de: ”Voi ce-ați făcut?!” Și teama de om îl inhibă, Și geme, și plânge, tăcut…