Balada Sticlei ce trăiește

Într-un colț de casă, Singur, la o masă, Pe un scaun șchiop, Răsucind un dop, Un sărman privește Sticla ce trăiește, Cu un lup ca steag, Și un munte drag. Vede-n ea străbunii, Ce-au luptat cu hunii, Și iobagi ce-n jale, Au scurmat pe Cale, Și oșteni desculți, Ca și cei mai mulți, Cu copii și mame Ce plângeau de foame, Și un cal și-un câine, Credincioși și mâine. Vede mult prea multe În credinți și culte, State și războaie, Lupi în blăni de oaie, Drepturi osândiet, De legi veștejite, Libertăți precare, Gen ”care pe care”, Cu vecini haini, Cu mai multe mâini, Ca și-n satul lui, Chiar de-i crucea-n cui. Vede și mult sânge, Roșu, care plânge, Ca pe-un acru vin, Și al vieții chin, Sticla-l înfioară, Căci trage să moară, Fără conținut, Lâng-un om băut, Ce sperase-n ea, Că-i mai dă să bea, Să se simtă gol, Pe-o umbră de stol, Nu-mbrăcat pe jos, Cu prezentul ros, Și nu abătut, C-atât a putut…