Ironii prin Raiul meu
Prins în mreaja hărniciei, Ce să fac, greșesc și eu, Mi-am făcut Raiu-n grădină, Mai ceva ca Dumnezeu. Florile, înveșmântate, Sau golașe, în călduri, Freamătau, în pofta vieții, Mai ceva ca în păduri. Ca la ordin, toate, fața, Către Soare-și întorceau, Și sugeau lumina pură, De fiorii mă treceau. Înțepate, languroase, Sau naive-n felul lor, Se-ofereau, destrăbălate, Fără-a pomeni de dor. Ca la om, plăcerea trece Și prin burtă deseori. Ele vor lumini și apă, Și iubire, uneori. Le priveam pe rând, cu mintea Sufocată de păreri. Ele chiar simțeau iubirea, Fără vorbe, din tăceri. Vântul, derbedeu din fire, Se băga, neinvitat. Le făcea ceva, căci ele, Tremurau neâncetat. Unele, mironosite, Răspândeau arome-n jur. Chiar și cele sclifosite, Tot cedau la joc impur. Dar și eu, iubit de Boarea Ce-adia, lin, dinspre lac, O lăsam să mă mângâie… Cum? Mai bine-ar fi să tac…