Martie

Zorii se târăsc anemic Pe-un pământ, ieri, prăpădit De un viscol ce, în Marte, Vii culori a osândit. Lung, sfâșietor, ”Adio!” Flori de pom au spus, zburând. Ironia vieții poate; Visul se-mplinea, căzând. Pe lalele, o coroană, Ca pe-un Fiu rănit stătea. Chiar și-ngenunchiate-n glie, Vântu, tot le mai bătea. Ochiul, osânndit să vadă Tot ce-i negru pe pământ, Se-ntreba, de ce nu-i place, Cerga alba, de mormânt. Case vechi, sărăcăcioase, În iubiri, milă și bani, Străluceau, uimite parcă, Ca-n ai tinereții ani. Vietățile din ele, Unii zic c-ar fi umani, Înjurau cerul pe față: -De ce dai numa-n sărmani!…