Nedoritul ”scăpătat”

Cu speranța abătută, Plictisită de-așteptat, A plecat românu-n lume, Nedorit, că-i ”scăpătat”. Ziua o trăiește-n focul Luptei pentru înc-o zi. Cînd adoarme, se visează, Ca ”localnic”, fără a fi. Se trezește-n umbra sorții, Înghiontit de cei ca el. Traiu-i pare tot corvoadă; De nu-i Iad, e cam la fel. Resemnat, cu burta stoarsă De o foame prea-prelungă, Se întreabă, ca tot prostul, De ce, Binele-l alungă. ”Sunt ca ei”, își spune-n șoaptă, Ignorând că-i de alt neam, Și-obligat, ca să privească, Bunăstarea printr-un geam. -Nu vreau mult, doar împlinire. Mă-njosiți, și nu e drept. Că-s egal cu voi, prin vorbe, Vă băteți cu pumnu-n piept. -Ești străin și nu-i de bine. Ba, mai mult, ești și român. Voi nu știți ce-i libertatea; Ați avut, mereu, stăpân. C-a fost un vecin, sau altul, Sau ”puternicii” ca noi, Ce, cu bani, cumpără totul, E totuna pentru voi. Mulțumiți-vă cu munca! E-o onoare, nu uitați. V-o lăsăm vouă pe toată; V-ajutăm s-o importați. Bunăstarea o să vină; Cu ea, Domnul, nu-i de-acord. Viața-n sărăcie-nalță; Bate-ți și voi un record!