Nu vreau tată... de-mprumut

Eu mă rog la Tine, Doamne, Cam cum mama mi-a cerut, Să ne ierți vorbele grele, Ce le-am spus, când ne-a durut. Tata a plecat, aiurea, Undeva, în lumi mai bune. Mi-a lăsat și-o surioară; E o scumpă, o minune. Gângurește, că-i prea mică Și, ce spune, nu-nțeleg. Pe ce pune mâna, strică, Dar o iert, căci pot s-o dreg. Tată însă, din păcate, Nu mai pot să îi ofer. Poate el trăiește bine… Poate e, la Tine-n Cer. Dar, oricum, nu-l vreau pe-acela Ce, pe mama, o ”certa”, Și cu vorba și cu palma… Ea plângea… și îl ierta. Când i-am spus:”De ce rabzi mamă?!” Mi-a răspuns, lovită rău: ”L-am iubit și eu odată… Ce să fac? E tatăl tău”. A venit și surioara; Mama, iarăși, a sperat. Din păcate, mititica Bea des laptele ”sărat”. C-am văzut ”stropii de milă” Ce, din dragoste, cădeau, Chiar când ea sugea hapsână, Cu ochi mici, ce se-nchideau. Mintea mi-e încețoșată, Și-n iubire, eu, mai cred, Dar, când văd ce e în lume, Șirul gândului mi-l pierd. Eu Te rog, pe Tine, Doamne, Să ne ierți… da… doar atât. Ne vom descurca cu mama; Nu vreau tată de-mprumut…