Ultimul nor

Din văzduhul întristat, Doar un nor mai plânge. Soarele, cam supărat, Raze-n el își frânge. Lungi săgeți, de jar și foc, Îl străpung de-odată, Și-n corola de lumini, Norul viu se-arată. Vîntul îi răsfiră fața În acoduri pale. Animale și ființe, Se tot nasc, cu jale. Ochiul le percepe-n seară, Noi, pe Sfânta-Cale, Și doar lacrima o varsă Când se scurg, ca vis, la vale.

Pe Pământ, în ploaia fină, Printre stropi de aur, Un copil se joacă-n tină Cu un pui de graur. Nu și-a ridicat privirea… Cerul e prea sus. Foamea-l macină aicea… Ce mai e de spus?…