Vai!... Oameni…

-ironi oare-

Oameni buni… vai! Dați-mi voie Să vă spun cât vă iubesc! Scuze! Am greșit adresa. Pe ce lume, vai, trăiesc. Mă gândeam la animale, Chiar de, des, sunteți la fel. Ele ”mestecă”-n ”trăire”. Voi haliți, hapsâni, cu zel. Totodată, mintea-mi ”dusă”, Și la păsări cugeta. N-aveți zborul lor prin ceruri. Le-mpușcați, fără-a ierta. Admiram, întins pe burtă, Și un grup de gaze mici. Vă băgați picioru-n toate, Și-apoi, fapta-o faceți bici. ”Nu-I nimic că mor și ele.” Ziceți voi, pătați de tot, Răscolind dureri cu ură Și lingându-vă pe bot. N-aveți d-ăsta? Vai de mine! Iar am dat cu oiștea-n gard. Aveți lumânări pe cinste? Și le vindeți? Oricum ard? Cui, căci cererea e mica? Pentru cei ce vor mai mult? A! în viața viitoare… Ce plăcut e să v-ascult. Scuze iar pentru-nceputul Poeziei… Ce netot, Să nu-mi dau seama că omul E ca mine-aiurea-n tot…