Cetățuia Negru Vodă

Timpurile dau năvală Peste grotele scurmate, Când cu ură, când cu drag, De sfinți pustnici, zi și noapte. Zeii, de-ar fi fost să vină, Pe Pământ să loduiască, Nu ar fi găsit niciunde Loc mai bun ca să trăiască. Văile săpate-n munte Și chiliile adânci, Stau la poala măreției, Sus ivită dintre stânci. Uriași din țara-n care, Uriașii sunt micuți, Stânci semețe-au dăltuit, Amintind de ani trecuți. Te apleci în fața vremii Și a timpului supus, Unde crucea închinării, Se înalță-ntr-un apus. Zid de piatră, ca iubirea, Pentru oameni, pentru neam, Străjuiește ruga-n taină, Într-o grotă fără geam. Pic cu pic piatra străbună, A cedat din fala ei, Pentru bolta-ntunecată, Greu săpată pentru zei. Dacii i-au urzit menirea, Iar Zamolxe-a acceptat, Poate Burebista însuși, A pășit, ca prim bărbat. Neguri ce au dat năvală, Peste țară, peste stei, S-au lovit de-un zid de stâncă, Și credință-n loc de zei. Crucea și-a găsit altarul, Cel ascuns și cel dorit, În biserica secretă, Pe un munte prea iubit. ** Pe a neamului cărare, Pe un drum uitat de timp, Chiar Zamolxe, zeul sfânt, A zidit un nou Olimp. Cuib de Vulturi, i-au spus unii, Cetățuie, dacii geți, Iară pustnicii-n trăire, Cruci au închinat din vieți. Cu altare, două, sfinte,, Grota s-antrupat din greu, Pentru două vechi credințe, Sfinții au murit mereu. Cetățuia nu-i cetate, Ci biserică în stei, Din izvor, din piatră seacă, Azi credință poți să bei. Apa nu curge șiroaie, Ci mustește-n tainic cânt, Piatra lăcrimând trecutul, Într-un ritual prea sfânt. Regi și domnitori în veacuri, S-au rugat, dar nu la fel, Pentru neam și pentru neamuri, Când la Zeu și când la El. Iar în umbra lor, tăcute, Mame și soții de prinți, În iubire și prihană, I-au cinstit pe sfinți Sfinți. Negru Vodă și Mihai, Cei născuți din trup de țară, Ca și alții mult mai mulți, N-au lăsat-o ca să moară. La răsfăț, sau în surghiun, Când cu drag și când cu jale, Au sorbit căldura ei, În cuvânt de dreaptă cale. Uitarea-aici se pierde, Strivită de vecie, De grota-nlăcrimată, De sfânta măreție. În pași pierduți, pe stâncă De veacuri încrustați, Ne spun strămoșii astăzi: „Noi am murit bărbați” În grota răbdătoare, Se macină încet, Trecutul împlinirii, Credința în duet. Strivit de aroganța De stâncă neclintită, Te-ncrâncenezi în faptă Și urci a ta ursită. Nu mulți au fost aceia, Dar nu puțini, la fel, Au fost aceia care, Aleși au fost de El. Cei ce-au crezut în forța, Credinței nepătate, Și-au închinat trecutul, Vieții după moarte. *