Ceva

În toamna târzie, Pe ram, Un măr, de-altminteri tăcut, Și-a răsfirat evantaiul de flori În sunetul vieții trecute. Petale albe, în soare, Smulgeau trecătoare priviri Și-n liniștea nopții cu lună, Sclipeau în neliniști de veri. Uitate pe ramuri golite, De vrerea naturii și-a sorții, Petalele albe salută O vrere de noi neștiută. O creangă plecată atinge pământul Și-o floare se-apleacă cu ea; În liniștea clipei pierdute, O simt lângă inima mea. Azi pot să mă las pradă iar sorții Ce blândă cu mine n-a fost, O floare se zbate în moarte, S-o rup, ca să moară, nu pot. *