Clipa

Zace Clipa obosită obosită, de tăcerea grea. Nu mai știe ce să facă. Să mai plece? Să mai stea? Pe o cruce-n cimitir, s-a oprit în cale. Râsul a-nghețat de mult; cântul e de jale. Oamenii nu o iubesc, bombănind într-una, Că o clipă răstignită, nu rabdă minciuna. Vor să vină alta, care să-i îndrume, Cum să rupă silnic, ce-i mai bun în lume. Vor să vină alta, cu multe surate, Care să nu-i lege, de seci ore sparte. Vor să vină alta, plutind printre valuri, De speranțe stinse, strivite în maluri. Vor să vină alta, alta pentru ei, Care să-i accepte, doar pe ei, ca zei. Vor să vină alta; asta rea să plece. Visul de dreptate, să-l ia, să-l înece. Doar un om, sărmanul, obosit, flămând, O cinstește-n mila-i, cu un tainic gând. Toți sar ca să afle, ce i-a spus, când ea, S-a-nroșit la fața-i, albă ca de nea. Toți vor ca să știe, cum o pot atinge, Cu mâna, sau fapta, cu vorba ce frige. -Și noi vrem! E-a noastră! -Să decidă ea. -Vrem să se supună! -Greu să prinzi o stea. -S-a schimbat la față.Tu ești vinovat! Să pleci de îndată, de la noi din sat! Ea rămâne-aicea. O închidem noi, Într-o raclă sfântă, cu pereții goi. Icoană din ceruri vrem ca ea să fie. Ce ne pasă nouă? Ce îți pasă ție? … -Nu, nu ai dreptate. Libertatea ei, A trecut în clipa, când i-ai spus ce vrei. Tu ești om, de-al nostru, chiar sărman cum ești. Ea e Nemurirea; nu mai sunt povești. Nu contează calea; aicea e ea. Altele în salbă, curând vom avea. Calea Nemuririi ai deschis-o frate. Ești acum al nostru; nu poți sta de-o parte. … -Vom stoarce din clipă secretul etern! -Dar priviți! De jale, stelele se cern. -Nu ne sta în cale. Vorba-i de prisos. Ai făcut din Clipă, un „ceva” sfios. De n-a fost nimica Clipa trecătoare, Un „ceva” e mult, mult mai mult se pare. În iubirea-i, omul, poate a greșit, Însă pentru-o clipă, Clipa a…trăit. *