Două frunze

Aplecate-n bruma toamnei, Ca doi stropi de suferință, Două frunze stau să moară, Pe un prag de neființă. Cu durere, resemnate, Crengile uscate-n vânt, Le șoptesc, în versuri calde, Strofa ultimă din cânt. Doar un ram, mai tânăr poate, Tot golit și istovit, Nu s-a împăcat cu soarta: -O, mai stați! strigă pierit. -Nu te speria puiuțe, Vine-o vreme pentru noi, Când cedăm vii stropi de viață Și râmânem sinruri, goi. -Dar nu pot. Sunt ale mele. Le iubesc atât de mult… Vocea lui se pierde-n goluri, De dureri și de tumult. Două frunze, întristate, Fără frați, fără surori, Se întreabă oropsite: -Ce e viața?… dacă mori. Două fulgere de soartă, Spulberate în tăceri, Plâng pe glia rece, udă, Visul resemnat, de veri. * Pașii nu mai sunt tumult. În reflexe jucăușe, Se prelinge-un strop pe ram. În neliniștea uitării, Singur sunt privind pe geam. *