Drumul vieții

Drumul Vieții se abate, când în jos și când în sus, La răsctrucea neputinței, înc-un vis s-a stins; s-a dus. Șanțurile răbdătoare, adâncite de tăceri, Strâng în șubredă speranță, doruri calde și dureri. Din cărarea sfârtecată, resemnarea-n bălți se-adună, Pasul șubred, șchiopătat, se înmoaie, nu mai sună. Lespezi, ce odată Drumul, l-au pavat cu bune fapte, Se afundă-n lutul sorții, din belșug udat de moarte. Lacrimile-n ploi mărunte, sau averse, ce-au căzut, Au crescut dureri de râuri și de azi și din trecut. Diguri, ridicate-n pripă, din iubiri și din ispite, Sa-u strivit sub tăvălugul, amintirilor pierdute. Depărtarea nu se vede; nici trecutul. Sunt la fel, Nebuloase adormite, cu un ea și cu un el. Drumul Vieții nu se-abate, nici în jos și nici în sus. Se deschide larg în hăul, cu un singur sens: doar dus. *