Dumnezeiască simplitate

Pe creasta zdrențuită, de margini de pădure, Cu chipul lung și aspru, brăzdat de cute dure, L-am întâlnit spre toamnă, când traversam o culme, Prin munți-nalți din țară, uitați de multă lume. I-am dat binețe-n cale, la ceas de rugăciune Și-am mas cu el o clipă, suflând într-un tăciune. Pe-un bolovan lăsase, o gresie și coasa Și-și odihnea privirea, pe dealul rupt, cu casa. -Luați! ne zise molcom și scoase din desagă Un colț de pită aspră; ne rupse jumătate. Urmă un drob de brânză și-o ceapă spartă-n pumn. Am scos și noi conserve; bucate de lung drum. De pește, o conservă, i-am dat ca unui frate, Cu o lămâie mare, tăiată jumătete. -S-au copt jos în câmpie? ne-a întrebat blajin. Nu mai văzuse-n viața-i de jale și de chin. -Da păpușoiul cum e? Da grâul pentru pită? Și alte întrebări. Niciuna de ispită. Spre deal întorc privirea, cu ochiu-nlăcrimat, De-o amintire poate, sau doar de ce-am aflat. Dumnezeiasca simplitate, în grija pentru semeni, Răstoarnă vechi valențe. E bine, mai sunt oameni. *