Fata plecată

Privirea se-oprește, în perdeaua rară. -Nu-i nimica mamă. Poate vin la vară. Vântul nu mai bate. Zace-n ramuri prins. Norul nu mai plânge. Ce-a avut, a nins. Seara-n zi se zbate. Albu-n gri se schimbă. Noaptea-i râde-n față, vorbind altă limbă. Frunzele uscate, tremură de ger. Un puiet își plânge, frații care pier. Pe un prag de casă, în oraș străin, În tăcere timpul, scurmă cu venin. Uitarea nu ține, loc de suferinți, În lacrimă crește, dorul de părinți. Privirea se-oprește, în perdeaua rară. -Nu-i nimica tată. Poate vin la vară. *