Februarie

Zăpada cât casa, din vremuri străbune, E doar o poveste, scornită de lume. Copacii stau goi, bătuți sec de vânt, Un dangăt de clopot; de jale, nu cânt. Pământul ce doarme-i murdar de noroi, O floare văd moartă; mai multe apoi. Un trunchi rupt își plânge, neputința de nou. Uscată-i e creanga, ca plumb de cavou. Pe cerul subțire, cu lujeri de zori, O pasăre neagră se zbate în nori. Sub negura vremii, de gând părăsită, Se pierde-ncet ziua, de noapte strivită. Amurgul nu iartă culoarea din flori, Iar pâcla se-ntinde, din zori până-n zori. În alb-plumburiu se-mbracă mereu, Natura învinsă, cu sufletul greu. Copacii nu-i scurmă nici umbră de stol, Privesc cu tristețe și jale în gol. Pe poarta deschisă, ce scârțâie greu, Doar câinii mai intră; când rar, când mereu. Nu latră la lună, căci ea nu apare, Doar scurmă pământul, în van, pe cărare. Uitarea nu-i iartă, iar osu-ngropat, E perdere certă, oricât s-au rugat. Pe case doar fumul se scurge uitat, Hulit doar de vântul avid și uscat. *