Luna

Din altar, de culmi mărunte, Luna-n tainic timp apare. Valuri de lumini, cărunte, Țes un voal, de nimb, în zare. Lacul îi răsfrânge fața, Bucuros și întristat. O iubește mult sărmanul, Răscolit și resemnat. Stropii străvezii, o strigă, Să se joace iar, cu ei. O potecă, nesfârșită, Se întinde-ncet, spre zei. O acceptă-așa cum e, Rece și nepăsătoare. Instabilă tot mereu; Când apare, când dispare. -O, mai stai! O roagă el, Între maluri zbuciumat. Ea-i zâmbește fin, cochetă, Și îl place întristat. Lacrimi mici răsfrâng splendoarea, Licuricilor din ei. O potecă nesfârșită, Iar se pierde printre zei. *