Maria și broscuțele

Lacul se întinde-n zare, Ca și noaptea ce-o petreci, Singur, fără alinare, Sfârtecat de maluri reci. Valuri străvezii îmbracă, În lamee de tainic dor, Prundul neglijat de soartă, Ierburi verzi, ce plâng ușor. Unda lină se abate, În sclipiri de licurici, Peste-o mână ce se joacă, De copil și face „plici”. Rotocol de cercuri suple, Se avântă ispășite, Și spre mal, dar și spre larg, De o piatră răvășite. Apa a sărit pe gheată. -Nu e voie! Stai aici! Strigă-o voce grijulie. Prea târziu. Iar face „plici”. Noaptea-ncet ziua strivește, Cu lungi umbre plumburii. Norii se mai zbat în zare, Prea subțiri și străvezii. Un brotac cu gura mare, Se tot miră de ce tac, Puii lui, ce-abia învață, Să pronunțe „oac” și „oac”. Bucuros că rezultatul, S-a văzut din primul „oac”, Sare-n sus, se arcuiește Și „plici” face apa-n lac. Puii se avântă-n haită. Sar cu greu peste-un pietroi. Lacul îi acceptă-n taină, Zgribuliți, micuți și goi. Hărmălaia se încinge. Lecția de-not e grea. Dar broscuța nu se lasă. Viața-i dură; mult prea rea. *