Mistrețul cu colți de argint

La pomul sub care, prea mulți au murit, Un mic lac de sânge, cu negru tivit. Mistrețul cu colți de argint, resemnat, Se-ntinde alături; cei dragi au plecat. Crud iarba-i udată, de roșu-ndelung, Sunt lacrimi de viață, ce domnul își plâng. Mistrețul cu colți de argint le iubește Și scurmă-n țărână; nimic nu trăiește. Rar, timpul se lasă din cerul slăvit, Cu lună ce plânge și stele ticsit. Petala, zdrobită de colțu-nsetat, Renunță la viață, în ceasul uitat. Mistrețul cu colți de argint, răvășit, Regretă vag floarea, ce-n van a murit. O suliță-n coapsă-i; ce lungă și grea… Săgeata-i în pieptu-i; un fulger de nea… Răsună iar cornul, a jale, departe. E mort vânătorul; vânatu-i pe moarte. Mistrețul cu colți de argint nu mai vede. Percepe doar șoapta, ce moartea precede. Iar cornul tot sună și sună mereu, Ecou trist de viață, în somnul cel greu. Ce rău a făcut, un mistreț alergând? Ce rău a făcut, vânătorul trăgând? Ce rău a făcut ,oare floarea murind? Ce rău a făcut, oare fata cântând? *