Noapte de toamnă

Plouă, cât cerul poate să țină, în noaptea în care, e iar lună plină. Șiroaie se scurg printre crengi răstignite, de vântul amarnic, în valuri smintite. Copacii se-apleacă, gemând resemnați, cu crengile rupte, pe veci însemnați. Urgia se-abate în vuiet amar. O floare-și ofera, azi viața în dar. Strivite cad lacrimi pe geamul orbit. Lumina e mută ;de mult s-a oprit. O frunză se zbate pe-o creangă în van ; O alta, adio își ia de la an. Un măr răvășit se-ndreaptă spre nor, Cu crengi mânioase, ce-n rană îl dor. Petale de flori strălucesc printre stropi ; Strivite, se lasă purtate, în gropi. Un câine covrig, lâng-un pom, stă murat, De vechiul stăpân și de viață uitat. Un tunet se-abate, din ceruri, turbat. O voce se-aude, un glas de bărbat. Un zvâcnet și-i sus, prin baltă sărind, Stăpânul îl vede ; așteaptă zâmbind. Cu ploaia șiroaie pe trupul plăpând, Privește cățelul, din ochi lăcrimând. Un scâncet se-aude și altul apoi … E glasul iubirii ; chiar singuri…sunt doi. *