O Viață; mai apoi.

Fără regrete, cu botul ascultând doar de foame, Vita paște liniștită florile, îngrijite de mine cu greu. Ea este oare de vină, sau stăpânul ei? Utilitatea este prioritară. Frumusețea, mai apoi; poate mult mai apoi. Să-i acuzi? Poate da, poate nu. Ambii abia au timp de viață; mai apoi să și trăiască. Abia apucă să facă tot ce trebuie. Greu se mai pune problema, Să facă și ce vor. Unii nici nu mai vor. Cu puterea irosită de obligații, cei în vârstă, Nu mai doresc nimic; nici altceva. Nu și cei tineri, care, Nerecunoscînd și necunoscând Necesitatea lui „trebuie”, Vor și tot mai vor. Și nu au de unde Și cad, sau se rătăcesc, Prin ruinele unei vieți neâncepute, Lăsată „mai apoi” de ei, unii, Sau ei, ceilalți, alții. Puțini reușesc, Într-un sens, al lor. Mulți se pierd, Sau sunt pierduți Și înțeleg prea târziu asta. Dar tot vor. Și ei sunt mulți, tot mai mulți. Oare cât va rezista Zăgazul Moral În fața apelor Neputinței, Necesității , Dorinței și… Și… *