Șapte câini

Șapte câini trăiesc prin voia, Nefireștei întâmplări, Într-o oază ne-ngrădită, Nici de legi, nici de nevoi. Șapte oameni cumsecade, Dar, priviți prin prisma lor, Se-ngrijesc să-i ocrotească, Nu de ei, ci de ai lor. Șapte câini trăiesc „cu ziua”, Fără grija de „apoi”, Șapte oameni își pierd clipa, Doar cu gândul la „apoi”. Șapte câini, cu gura mare, Hăpăie în zori cu zel, Șapte oameni într-un glas, Hămăie cam tot la fel. Primii șapte își doresc, Oasele cu Carul mare, Ceilalți șapte se-opintesc, Nu să-l care; să-l doboare. Șapte câini urlă în cor, Simfonii nedeslușite, Șapte oameni plâng în râs, Suferințe-năbușite. Șapte câini se-ntind la soare, Când sătui, când nemâncați, Șapte oameni își pierd firea, Fără sens încrâncenați. Șapte patrupezi, pe burtă, Scurmă dup-un os uitat, Șapte, dar bipezi, nu-și uită, Scopul clar, țelul trădat. Șapte și cu șapte, toți, Se privesc în ochi cu temă, Șapte și cu șapte, mulți, Înțeleg că sunt de-o seamă. Șapte-u stat, șapte-au plecat, Pe un drum sărman de sat, Șapte câini, cu jale tristă, Privesc lung: de ce n-am stat? *