Străini printre străini

Din largi pustiuri negre, înghețate, Când luna rătăcită, în neguri se mai zbate, Se-aude-un urlet lung, prelung, de lup flămând, Ce prada a scăpat în miez de noapte. Dar sunt și câini, ce auzind chemarea, Străbunilor, din sclavagiste vremi, Își spun: „E glasul libertății noastre!” Și oasele printre strigoi își cern. În zgomot surd, de tobe și fanfare, Cu zborul frânt, cu urme vagi de dor, Sunt îmbrăcați în haine de paradă Și urlă-n cor, sub bici, „dreptatea” lor. Fac parte din alai și-au haine de mătase, Se bucură și zburdă, ca vita prinsă-n ham Și sparg oglinzile neghioabe, ce le-arată, Ce-au fost odată; om, de neam. La mese stau, dar nu se simt acasă. Și apă beau, dar beau din pumni străini. Și niciodată, vorba românească, Sătui nu o să fie; străini printre străini. *