Și drage să-ți fie și ele, vii frunze uscate, ce mor.

„Te uită…” Te uită în vale la casa, ce noaptea răsare din lac, Iar pasul te poarte aiurea, ca vântul petala de mac. Deschide în șoaptă portița, iar teiul în drum te-nfioare. Iubește în taină bujorul; trăiește frumos; frumos el și moare. Garoafa sărut-o cu sânul, parfumul să-l simți în trăiri. Alunecă-ți gândul departe, la una din cele iubiri. Apleacă-ți genunchiul pe floarea, de piatră, sădită cu drag Și soarbe culoarea cu pulpa, lovită odată de prag. Pe scaunul leneș, întinsă, la piept trandafirul strivește Și lasă lumina să curgă, pe trupul ce-abia se trezește. Te scoală și mângâie crinul, cu pântecul alb, mătăsos, Polenul să-nscrie cu galben, trăiri, resimțite frumos. În palmă strivește o piatră, din munte, sau râu, adunată Și lasă-ți lin mâna să curgă, spre patima crudă de-odată. Tu cotul îndoaie-l ușor. Sub coastă strivește durerea, Iar capul apleacă-l alene, ca gura să soarbă tăcerea. Te lasă în voia uitării și lasă ca vântul să strige, Cuvântul pe care doar buza, îl știe, îl simte și-o frige. Sub cerul nde stele aprins, te du fără grabă la mal, Iar ochii să vadă aproapr, fiorul de trupuri din val. Te poarte visarea cu barca, pe lacul întins, adormit, Doar vâsla să spargă tăcerea, pe plaiul de stuf rătăcit. Te-apleacă pe-aleea pustie, ridică o piatră și ia, Cu mâna plăpândă o floare, ce-a fost și va fi poate-a mea. Te lasă pierdută-n culoarea, ce curge din pieptu-ți de jar, Petala atinge-o cu limba și fă-i din sărutul tău dar. Te uită în jur la tăcerea, ce trist înflorește din tot Și simte cu mâna cărarea, pe care-o să vin, dacă pot. Privește cu ochii durerea, ce leagă pierdutul de sat Și stinge-ți din inimă jarul, că n-ai ce ai vrut și ai dat. Te lasă strivită de ploaiea de stele căzute în lac, Dorința să-ți mângâie gândul, Iar părul petala de mac… *